Specialiştii de la Universitatea Thomas Jefferson susţin că,
dintre toate plantele care pot contribui la obţinerea de
biocombustibili, planta de tutun este cea mai eficientă.
Însă nu în condiţii naturale.
În general, cantitatea cea mai mare de ulei, din care poate fi
procesat biocombustibil, se găseşte în seminţe – aproximativ 40%
din compoziţia unei seminţe. Problema este că plantele de tutun
produc prea puţine seminţe: un acru de cultură (0,4 hectare) oferă
doar 600 kg de seminţe, deci cantitatea de biocombustibil care se
poate obţine este mult prea mică raportat la energia consumată.
Aici intervin geneticienii, care au modificat plantele de tutun
în laboratoare, astfel încât acestea să producă mai mult ulei în
frunze. În mod normal, frunza de tutun produce între 1,7% şi 4%
ulei, însă prin manipularea genetică s-a reuşit creşterea
acestei valori până la 6,8%.
La prima vedere, nu pare un rezultat lăudabil, însă avantajul
este altul: planta de tutun nu este utilizată în producţia
alimentară, deci poate fi evitată foametea, de care se
teme ONU. Mai mult decât atât, cel puţin în America există deja
vaste culturi de tutun, în principal deţinute de marile companii de
ţigări. Culturi a căror destinaţie ar putea fi schimbată în foarte
scurt timp şi cu costuri minime pentru producţia de
biocombustibili.
Ar fi interesant de văzut benzinării Marlboro, nu?